"Let Me Not Forget"
It is not death that aches in me. It is the thought that I will forget.
(poem)
It is not death that aches in me.
It is the thought
that I will forget.
That once again
I’ll look into the world’s eyes
and not know
why I tremble.
That I will hear the piano again,
and not know
that I once loved it
like a person.
That a certain light will fall across a photograph,
and I won’t remember
it was once
where I belonged.
And so,
all I can do now
is not to seek meaning—
but to bury beauty deep
inside me.
To make it root.
Imprint.
Mark.
So it might come looking for me
in the life that follows.
And the ache of unknowing
won’t consume
the whole of it.
„Să nu mai uit”
(poezie)
Nu mă doare că o să mor.
Mă doare
că o să uit.
Că iar va trebui
să mă uit în ochii lumii
și să nu știu
de ce tremur.
Că voi auzi iar pianul,
și nu voi ști că l-am iubit
ca pe un om.
Că o lumină va cădea oblic
pe o fotografie,
și nu-mi voi aminti
că acolo am fost fericit.
De aceea,
tot ce pot face acum
nu e să caut sensuri,
ci să adâncesc
în mine
frumusețea care m-a atins.
Să o fac rădăcină.
Amprentă.
Semn.
Ca ea să mă caute prima
în viața ce va veni.
Și durerea necunoașterii
să nu-mi mai ocupe
toată viața.
Meditative Text – “Beauty as the Thread Between Lives”
Perhaps we are not reborn to become someone else.
Perhaps we are reborn
to recognize again
what we once loved.And until we learn again to feel music,
until our hands remember how to reach with tenderness,
until our eyes learn the shape of light —
we ache.
Because we long
without knowing why.True happiness may not be something we find.
It may be something we remember.
But memory only returns
when something has been lived deeply —
not quickly,
not distractedly.That is why the only thing we might truly do well in this life
is to let beauty pierce us so deeply,
that not even death can erase it.
And in another life,
we will not be strangers
to what once made us
alive.
„Poem meditativ: Frumusețea ca legătură între vieți”
Poate că nu renaștem pentru a deveni altceva.
Poate că renaștem pentru a recunoaște,
din nou, ceea ce am iubit cândva.Și până când învățăm din nou să simțim muzica,
până când mâinile învață iar să atingă cu tandrețe,
până când ochii se obișnuiesc cu lumina —
ne doare.
Pentru că nu știm de ce dorim,
dar dorim.Adevărata fericire nu e ceva ce găsești.
E ceva ce îți amintești.
Dar pentru a-ți aminti,
trebuie să fi trăit adânc.
Nu repede. Nu în goană.De aceea, singurul lucru pe care îl putem face bine în viața asta
e să lăsăm frumosul să ne pătrundă atât de adânc,
încât nici moartea să nu-l mai poată șterge.
Iar într-o altă viață,
să nu mai fim străini de ceea ce ne-a făcut vii.