“The Fear of Loving Beauty Again”
I fear I will relearn beauty like a foreign tongue
When I die,
it won’t be the leaving that wounds me,
but the slow unraveling
of how I once fell in love
with the world—
through sound.
That a piano once gave me shelter
in a storm of nameless hands.
That a palm on my cheek
made me believe
in gods without temples.
And in that next life,
if I return with eyes washed clean
but without the tears of past music,
how will I know
that Bach is a prayer,
not just structure?
Who will whisper
that a streak of light in a painting
is my wound,
stitched with gold?
That the softest song of longing
is not a tune
but the place
where I was once held?
I fear
I will relearn beauty
like a foreign tongue—
slowly,
shyly,
and perhaps too late
to name it again.
„Teama de a iubi din nou frumusețea”
Când voi muri,
nu mă va durea plecarea,
ci risipirea amintirii
că m-am îndrăgostit de lume
prin sunet.
Că un pian mi-a dat răgaz
să fiu om într-un haos de atingeri,
că o mână pe obraz
m-a făcut să cred
în dumnezei fără templu.
Și-n noua viață,
dacă voi veni cu ochii curați
dar fără lacrimile vechii muzici,
cum voi ști
că Bach e o chemare în tăcere
și nu doar ordine?
Cine-mi va spune
că firul de lumină dintr-un tablou
e rana mea vindecată cu aur?
Că cel mai blând cântec al dorului
nu e doar o melodie,
ci locul unde am fost iubit?
Mi-e teamă
că voi învăța din nou frumusețea
ca pe o limbă străină —
cu încetineală, cu rușine,
și poate prea târziu
pentru a-i mai spune numele.
Poate că misiunea vieții nu e doar să simțim frumosul,
ci să-l așezăm în noi
atât de adânc,
încât să ne caute el
în orice viață vom avea.
Perhaps the task of life is not merely to feel beauty,
but to place it so deeply within ourselves
that it will come looking for us
in every life we are given.