The mute universe and the music that never dared to exist
Is there perhaps a deeper sadness than the infinite silence of the universe?
Universul mut și muzica ce n-a îndrăznit să existe
Există, poate, o tristețe mai profundă decât liniștea infinită a universului? În vastitatea aceea nesfârșită, printre miliarde de stele, printre nebuloase strălucitoare și galaxii ce se rotesc într-un dans etern, se află un vid total de sunet. Nimic nu vibrează, nimic nu cântă.
Îți imaginezi cum ar fi să plutești în necuprinsul spațiului, înconjurat de frumuseți cosmice imposibil de descris, dar să nu poți asculta niciodată sunetul tandru al unei clape de pian? Notele delicate ale lui Chopin, profunzimea lui Scriabin sau spontaneitatea improvizațiilor lui Keith Jarrett, toate pierdute, dizolvate într-o tăcere absolută.
Ce sens are frumusețea infinită dacă nu e însoțită de muzică? Oare sufletul omului ar putea îndura eternitatea dacă ar ști că nimic din splendoarea sunetului nu va ajunge vreodată la el?
Poate că tocmai acesta e blestemul spațiului și poate că aici, pe mica noastră planetă, ne-am primit cea mai mare binecuvântare: să auzim muzica, să simțim vibrațiile ei și să fim martorii emoțiilor născute din ea.
În absența sunetului, universul pare mai rece, mai pustiu. Un pian care tace e ca un univers care și-a uitat rostul.
The Mute Universe and the Music that Never Dared to Exist
Is there, perhaps, a sadness deeper than the infinite silence of the universe? In that boundless vastness, amidst billions of stars, luminous nebulae, and galaxies spinning in an eternal dance, there exists an utter void of sound. Nothing resonates, nothing sings.
Can you imagine what it would be like to drift through the unfathomable expanse of space, surrounded by indescribable cosmic beauty, yet never once hearing the tender sound of a piano key? The delicate notes of Chopin, the spiritual depth of Scriabin, or the spontaneous genius of Keith Jarrett’s improvisations—all lost, dissolved into absolute silence.
What meaning does infinite beauty hold if it is not accompanied by music? Could the human soul endure eternity knowing that none of the splendor of sound will ever reach it?
Perhaps this is the true curse of space—and perhaps, here on our fragile planet, we have received the greatest of blessings: to hear music, to feel its vibrations, and to witness the emotions it brings forth.
In the absence of sound, the universe feels colder, more desolate. A piano that falls silent is like a universe that has forgotten its purpose.
Previous Next